Retrospectiva 2024 / Liternet: Lăcuste

Se spune că trauma, depresia și burnout-ul sunt chestii diferite, dar toate opresc în loc timpul. Nicio zi nu mai vine după azi, iar azi e ieri și mâine nu are importanță, pentru că o să fie la fel. Dacă ai noroc să vină peste tine vreo teamă sau vreo furie, e bine. Fight și flight sunt ambele mai bune decât freeze.

S-a întâmplat ceva cu timpul acum patru ani. În 2020 am început să ne uităm la viață ca la televizor, fără să ne putem dezlipi și fără să-l putem închide. A fost pandemia. Apoi războiul. Acum alegerile astea. Am o prietenă care, după fiecare nou episod, mă sună și mă întreabă oare ce mai urmează. A devenit un refren, așa că mereu îi răspund: „lăcuste”, apoi îmi beau liniștită cafeaua. Dacă s-ar întuneca cerul și un roi de insecte s-ar plesni în secunda asta de geamuri, aș duce în continuare ceașca la gură și nici n-aș clipi. Nu de alta, dar lucrurile mari se întâmplă oricum. Pe cele mici însă, anul ăsta am învățat că le putem opri sau porni după voie. Or fi ele mărunte, dar se adună una câte una și, când sunt multe, contează. Pe ele zic psihologii că ar trebui să ne concentrăm.

În freeze nu poți face nimic, doar privești haosul. Te uiți împrejur și parcă te-ai apuca de strâns hanțele care zac peste tot prin casă. Ar fi simplu. Ar trebui doar să le apuci în trecere dintr-o cameră într-alta, să le aduni la piept să nu-ți cadă și, în final, să le îndeși în mașina de spălat. Apoi ți-ar rămâne doar să pui un căpăcel de detergent într-unul dintre sertare sau în amândouă, că nu mai știi și nici nu-ți pasă care dintre ele e pentru prespălare, și să apeși trei butoane. Dar toată secvența asta banală ia proporții. Fiecare acțiune măruntă pare o matahală care ți se așează pe piept sau pe umeri și simți că, dacă te încumeți s-o cari, o să ți se afunde picioarele în podea ca într-o mlaștină și ai să te scufunzi până peste creștet, așa că n-o să mai poți nici mișca, nici respira, și nimeni n-o să te vadă, pentru că deasupra ta o să se închidă parchetul ca un sicriu și o să te trezești a doua zi în aceeași zi de azi, doar ca s-o iei de la capăt. Așa că dai din umeri, te întrebi la ce bun, îți arunci ciorapii unde pică și te prăbușești pe canapea sau pe vreun scaun până când cineva, dracu să-l ia, naiba s-o pieptene, vrea ceva de la tine și nu ai cum să refuzi. Deci miști doar la cerere și nu vrei decât un lucru: să termini cât mai repede orice ți s-a cerut, ca să poți să revii la a face nimic într-un timp înghețat între alegeri pe care nu ai cum să le faci, pentru că niciuna nu rezolvă nimic. Orice ai face, realitatea rămâne la fel.

La începutul lui 2024…