Iar în bucătărie și nici măcar nu-i a mea.

Mă uit în jur să văd ce s-a mai schimbat, nimic, apoi pun legătura de mărar pe tocător și mă încrunt la castronul cu roșii și castraveți. Trebuie să le spăl. N-am chef să fac asta. Mereu sunt de serviciu la cratiță când venim aici, ce, eu nu-s în weekend? Mda, uite că nu-s.

Foițele pe care încerc să le înlătur stau strânse de parcă-s lipite. Tai, nervoasă, capătul dinspre tulpină, retez ceapa în două, pun o bucată lângă legătura de mărar, apoi apuc de unde pot coaja cu unghiile și jupoi cu obidă o fâșie mult prea subțire. Dedesubt, încă bine înfășurată în învelișul mov, lăcrimează o jumătate cărnoasă, albicioasă, pe care trebuie s-o toc rapid pentru salată. Cealaltă plânge cu rana în jos, pe bucata de lemn vârstată de tăieturi. De câți ani o avea Dobre fundul ăsta? Pe nimic n-ar da bani, cărpănosul!

E al dracu’ de iute ceapa asta, mai bine frecau grătarul cu ea și luam vreo două fire din grădină. Mi le-ar fi numărat. Lasă. Mai bine cu ceapa mea de acasă. Îmi șterg ochiul drept cu podul palmei, că lăcrimez și eu. Iute rău.

– Fiecare cu motivele ei, amărâto, oftez. Tu ai să ajungi salată, asta e o soartă destul de bună pentru una ca tine. Eu am să ajung o murătură, iar asta e o soartă cam de căcat pentru una ca mine, că Ioan seamănă cu ta-su la unele chestii, și asta mă acrește. Îmi șterg și ochiul stâng, de data asta cu dosul mâinii. Ce mai contează. Mai șterg o dată, asta fost una mare, s-ar fi rostogolit pe obraz în jos până la colțul gurii. Să nu uit să pun sare. Unde dracu’ o ține Dobre sarea? Mă uit împrejur în bucătăria goală, apoi ciupesc iar coaja îndărătnică a cepei și jupoi încă puțin din ea. Nu văd solnița nicăieri. Or fi luat sarea să dea carnea cu ea.

– Hai, făi, odată, cu salata aia, se aude de afară. Râd scurt și înciudat și mă mir că-s doar pe jumătate furioasă. Ioan iar face pe cocoșul. I-o fi zis din nou Dobre că-i cântă găina în casă, așa face când se îmbată. Și mă cheamă Diana, nu “făi”. Dar atât poate el când e aici, iar cealaltă jumătate din mine e grăbită din cauza ăluia, n-am vreme de scos capul pe ușă și urlat “făi să-i zici lu’ mă-ta!”. Săraca soacră-mea, cum insista ea să-i zic pe nume, Violeta, s-a prăpădit prea devreme, de bine ce i-a fost cu el. Dar mi-am promis că îndur tot ce-o fi astea două zile, numai să fie liniște și să ajung cu mințile întregi acasă, că atâta familie are și el […]

Textul integral pe Liternet.ro »

(Acest text a fost scris în aprilie 2024 pentru cursul “Wannabe” pentru scriitori aspiranți, organizat de scriitorul Mihai Buzea și a fost publicat pe Liternet pe 24 octombrie 2024)

Sursa imagine: ChatGPT