Înfipse piciorul în frână. În adâncul de piatră poleiul și proștii din fața lui însemnau accident. Strânse bine volanul. Era și el de vină, alături de toți ceilalți, pentru că știa că tunelul îngheață urât și nimeni nu-l curăță și, cu toate astea, nu o luase pe drumul de suprafață. Mai ocolit, dar sigur. Așa pățești când faci totul pe grabă.

Mașina patină elegant pe roțile blocate, iar Mircea încercă o manevră, sperând să evite cât de cât coliziunea cu cel din față. Simți, mai degrabă decât văzu, cum se sucește cu totul în direcția opusă, apoi farurile celui din spate îl orbiră, iar el închise, reflex, ochii. Impactul nu-l surprinse, știa că urmează, dar îl șocă violența izbiturii.

Airbagul pocni sec, iar Mircea încercă să deschidă ochii în norul de talc, apoi gazul îl făcu să tușească. Ameți. În tunel se auziră încă niște bufnituri și pocnete și un urlet și câteva voci înjurând de mamă, de morți și de iarnă. Un țiuit îi insista în auz și își simțea capul înfundat ca la răceală. Se întrebă ce gaz fusese în airbag și dacă avea să leșine.

Inspiră, poticnit, cu volanul sub bărbie. O durere ascuțită îi brăzdă pieptul, mai rea cu fiecare icnet. Centura îl ținea ca o menghină și nu-și putea mișca brațul stâng, iar mâna dreaptă îi era înghesuită sub umăr. Îi mișcă întâi degetele, cu teamă, apoi împinse în lături punga care se tot dezumfla și își căută febril telefonul. Îl mânca fața și nu-și dădea seama dacă nu-și poate mișca o parte din corp pentru că era ceva rupt în el sau pentru că mașina i se încolăcise împrejurul trupului. Își șterse praful iritant de pe obraz, apoi pipăi ca orbetele în spațiul de sub cotieră și simți marginea rotunjită și ușor ridicată a husei. Apucă bine de ea și trase cu grijă. Atinse cu palma ecranul intact și răsuflă ușurat. Era întreg. Putea să sune după ajutor.

1… 1… 2…

– 112, ce urgenţă aveţi?

– Sunt în… în Daniela… suntem mai mulți, spuse, cu respirația întretăiată, iar apelul se întrerupse brusc. Mircea se uită la telefon și clipi, apoi în habitaclu se făcu deodată frig, apoi întuneric.

*

Mădălina și Doina ieșiră zgribulite pe balconul minuscul al clădirii unde lucrau. Doina avea deja o țigară aprinsă între degetele cu care ținea paharul în care mai avea un pic de cafea proastă și rece, luată de dimineață cu un leu de la automatul din holul de jos.

– Numai boi azi, începu Mădălina, gânditoare, privind în gol spre clădirea de peste drum. Abia aștept să ies din tură.

– Și la mine, mormăi Doina, apoi supse prelung din țigară. Adineauri a sunat unul că el e în Daniela și că mai sunt unii cu el. Sufla greu. Probabil beți. Glume proaste de vineri seara. Unii încep distracția devreme.

Mădălina se albi.

– În… Daniela?

__

#nisteproza #subiectulzilei

O porcărioară de text scris în ianuarie 2024, după ce m-am minunat de ideea creață de a da unor tuneluri nume de femei; mi-a amintit de forezele de la metrou, pe una o chema “Varvara” și le-au botezat cu preot.

Tuneluri care străbat munții, denumite cu nume de femei

Tuneluri care străbat munții, denumite cu nume de femei