Prin fereastra crăpată, cât să treacă un pic de aer răcoros de octombrie, lumina lunii se întindea peste masa plină de pânze de păianjen. O rază dreaptă ca o dungă tulbure arginta cutia mică, din lemn sculptat, în care Myra ascunsese iarba de leac.
Dar ea nu vedea frumusețea ireală a nopții cu lună plină. Abia distingea lumina de întuneric, pentru că se născuse cu pâclă pe ochii altminteri albaștri, ce căpătaseră în timp culoarea cenușii. Așa îi spusese fie-sa, Margot, când trântise ușa casei și plecase iar la oraș, unde avea facultatea. Oftă. Cenușie. Sunt cenușie ca o cârpă cu care ștergi praful, șopti. Sub picioarele ei, Marcy plânse cu voce stinsă, de parcă ar fi fost sfârșită de foame.
– Hai, taci, prăpădito. Dă-mi pace.
Arzătorul sfârâi a cărbune ud, iar pisica își lăsă urechile pe spate, apoi sâsâi. Myra o dădu la o parte cu piciorul, apoi pipăi suprafața prăfuită a pupitrului și luă cu smerenie de acolo cutia. O mirosi, apoi o deschise cu grijă și puse capacul pe pervazul întunecat. Luă cu atenție, cu vârfurile degetelor, câțiva muguri uscați, apoi, pe dibuite, orientându-se după lumina gălbui-albăstruie a flăcării arzătorului, îi presără în ibricul care fierbea, șuierând, deasupra. Afară, un lup sau un câine urlă prelung, înfiorând-o. Se cutremură de groază sub valul de fiori reci. Oribile animale.
Nu observă, n-ar fi avut cum, că o parte din muguri se pierd pe podea. Suspină. Va reuși în sfârșit să scape de târgușorul Mollodan. Aici nu avea nicio șansă. Vocea ei putea fi mai bună. Vocea ei putea să treacă de scena pipernicită din Opera de pe Tauver. O vrajă, atât avea nevoie. Nimic mai mult.
– Miauuu, urlă Marcy, apoi se apucă să lingă mugurii de iarbă de leac de pe podea. Myra nu o văzu. Sub pupitru era beznă.
Dacă ar fi putut vedea, s-ar fi uitat în oglindă. Regretul o copleși. Lumina acum portocalie a focului arzătorului i-ar fi făcut sigur părul verde să pară roșcat, ca al Gabriellei Cesarini, soprana care cânta când voia ea la Scala din Anrogiano. Ochii i se umplură de lacrimi.
– Taci, pisică.
– Myra? o întrerupse David, deschizând ușa. Ce avem de mâncare?
Tresărirea o făcu să dea peste ibric. Marcy urlă sinistru între picioarele ei, iar fiertura fierbinte stropi totul în jur. Urlă de durere. Se prăbuși. David dădu din brațe ca și cum ar fi vrut să tragă aerul încăperii spre el, și se topi pe scări într-un fuior albăstrui. Myra gemu. Pisica se lipise de ea, iar pielea o ustura. Peste carnea fiartă simți cum se așterne blana, apoi își pierdu cunoștința.
(text scris la cursul de scriere creativă al lui Andrei Mazilu, la Bucharest Geek Hub)
Imagine generată cu Stable Diffusion