Am înțeles la 49 de ani de ce Brătescu-Voinești a scris lacrimogena aia sadică numită “Puiul”.
Probabil că stătea și el într-un cerdac la țară, ca scriitorul dornic de liniște și pace, mulțumit că își poate organiza în sfârșit gândurile, când, printre uguieli de guguștiuc și ciripit de vrăbiuțe, aerul s-a umplut deodată de strigăte războinice, sincopate, imposibil de ignorat. Cârâituri guturale, stridente, trei câte trei, asemănătoare cu chemarea broaștelor, dar discontinue, dușmanul gândului și al somnului, iritante ca sunetul de fierăstrău hârjâit cu obstinație peste o bucată de fier, imposibil de oprit, ziua și noaptea, noaptea și ziua.
Țiu-câr-crrr! Țiu-câr-crrr!
Crrrr-uuu-uac! Crrrr-uuu-uac!
Pit-pa-lac! Pit-pa-lac!
PIT-PA-LAC!!!
Da, I was 49 years old când am aflat că găina asta de luncă, pe care nici nu o vezi, că e bine camuflată și arată a nimic când te uiți peste miriște cu gânduri vrăjmașe, dorindu-ți permis de vânătoare și un doborâtor-de-urși ca s-o spulberi în creierii dimineții când încă nu mijește bine nici lumina și soarele e sub orizont, care nu are mai mult de 100g când e adult, care face ouă pestrițe (care se găsesc la Mega la preț de caviar, dar gata fierte și cojite, numai bune de pus în salate) pline de B12, fier, și multe altele, adică prepelița, e pitpalac, adică e aceeași pasăre, nu sunt două specii diferite, și e capabilă să scoată de la 75 până la 112 decibeli într-un singur cârâit și să mențină asta jumătate de noapte și o zi întreagă când e sezon de găsit jumătatea la fel de cârâitoare!
Cred și eu că într-o dimineață, cu ochii cât cepele de nesomn, după un concert nocturn întrerupt doar de cucurigatul de la 4, 5 și 6 dimineața, bietul Brătescu-Voinești a decis: mă răzbun! ‘ți viața ta de jivină cârâitoare! Îți arăt eu ție!
Și a scris Puiul.
După care a bocit măcinat de vină într-un țoi de vișinată.
[foto: VanthaSo / Pixabay]