Ca autor debutant, dar și din cauză că, ocupată să-mi ajut copilul cu dizabilitate, am ignorat orice altceva foarte mulți ani, de câteva luni încerc să cunosc și să înțeleg mai bine lumea literară de la noi.
⛓️💥 Și tot observ rupturi.
Între “literatura mare” și “literatura de troleu/vacanță/gen/coafeze/[inserează aici ceva aparent inocent, ceva lumesc, eventual banal, care, naiba știe prin ce mecanism, transformă expresia în ceva jignitor]”.
Între cei care scriu “să educe” și cei care scriu “să distreze”.
Între universitari și scriitori, mai ales când scriitorii nu merg pe “canonul românesc” sau (toamnă fereastră, dar cum e posibil așa ceva?) când scriu “comercial”.
Între București și restul țării, unde efectiv este situația aia din memele-banc cu “nimeni nimic cineva ceva [absurd sau din senin]”.
Între orașele universitare, unde, la fel, efectiv nu înțeleg cauza.
Și, din păcate, și între scriitori, care “se iau” de la tot felul de tâmpenii.
🤔 Iar eu nu pot pricepe aceste rupturi. Nu pot și pace.
Avem o piață de carte care se tăvălește în agonie? Avem. Avem și TVA 21%, cuiul în cosciug? Păi da.
Avem vaietul generalizat cum că nu mai citesc tinerii? Avem.
Când tinerii citesc ceva, orice, îi arătăm cu degetul că citesc “prostii”? Îi arătăm!
Avem tristețea că până ajungem în piața de carte din afara țării trece baba cu colaci și nu mai apucăm să ne vedem pe rafturi prin străinătate, că na, postum ce mai contează?
Păi și noi ce facem?
Ne susținem unii pe alții? Unii, da. Dacă o facem, e rău, că “am format bisericuțe”. Dar dacă nu o facem, e bine? (Mă întreb, nu împung cu stiloul. Săriți, dar nu la gât, vă rog mai bine cu comentarii!)
📚 Eu am fost toată viața mea (și am 48 de ani) mai mult cititoare decât scriitoare. Ca om care citește, știu aceste adevăruri:
– nimeni în mințile lui nu citește o singură carte; cititorii citesc cărți, plural.
– ca să aflu că îl detest pe Sadoveanu, am citit o grămadă de Sadoveanu, și la fel am făcut ca să aflu și ce autori îmi plac. Reflexul e întâi să citesc și abia apoi să am o părere.
– numai cititorii “hardcore” sunt la curent cu micile și marile contre din lumea literară și, dintre ei, sunt și mai puțini cărora le pasă de ele; restul citesc ce apucă, ce găsesc prin librării, ce văd pe bookstagram, ce are stele decente pe Goodreads, ce citesc colegii, ce s-a dat pentru clubul de carte devenit teambuilding, ce nimeresc după ce aleg o copertă care îi atrage, ce mai e free pe Voxa, ce e la reducere în Carrefour, cu bulină cu preț categoria F.
– am avut noroc că, pe lângă lecturile școlare impuse, care m-au învățat mai mult să scanez orice text și să știu despre ce e vorba în mare, cât să nu mă fac de râs la tablă și de care am scăpat parcurgându-le astfel, am crescut într-o casă cu bibliotecă, din care am avut libertatea să citesc tot ce am avut chef, indiferent că era potrivit sau nu vârstei mele. Ce vreau să zic cu asta e că nu din școală am deprins plăcerea de a citi, ci din lectură liberă. Degeaba a vrut școala să mă orienteze, că tot ce am vrut eu și ce m-a interesat am citit, de fapt. Și e valabil și pentru facultăți. Mai ales când citești de plăcere, și nu din obligație, te orientează în lectură propriile interese, nu ce spun unii și alții, chiar dacă o fac de la înălțimea catedrei.
– cărțile sunt scumpe, din păcate, când sunt noi. Numărul de oameni care citesc nu se deduce numai din vânzările de carte nouă, ci și din cele din anticariate, din numărul de împrumuturi din biblioteci și chiar și din sărăcia aia de aplicație care face bani furând cărți pe care pretinde că “le împrumută” și din piraterie, căci da, PDF, epub, mobi etc se piratează în draci.
Poate ne vine în minte cum să facem să dregem rupturile.
Și închei, pentru că am de lucru și, în plus, tocmai mi-a adus curierul niște cărți. Mie, cititoarei. Încă nu știu dacă or să-mi placă, dar cum aș fi putut eu să aflu dacă sunt pe gustul meu, dacă nu le luam cu gând să le adaug la turnul jenga cu “de citit anul ăsta”?