Aldo se strecură cu abilitate în pasaj, pe lângă gratiile ruginite ale porții a doua, pe care paznicul o închisese ceva mai devreme fără să se deranjeze să pună lacătul. În ciuda lunii pline care se străduia să iasă din haloul cernit al norilor ca să arunce un pic de lumină în orașul-cetate, afară ploua un sfârșit de octombrie și nu avea niciun rost să stea să se ude. Avea să-și petreacă noaptea aici, cum o mai făcuse, în ciuda miasmelor împuțite care veneau pe întuneric, când se stingeau cele câteva lumini chioare, de undeva de sub pietrele pe alocuri dislocate ale pasajului.
Totuși, azi ceva era diferit.
În primul rând, în loc să ardă strălucitor ca de obicei, lumina pâlpâia dintr-o singură lampă, aruncând umbre sinistre pe pereții din beton pe alocuri fisurat, cu tencuiala spartă de vreme. Era aprinsă doar cea de lângă basorelieful imens din mijlocul pasajului, cel în formă de lup cu colții rânjiți.
Aldo tresări. Un abur subțire ca părul de vrăjitoare cobora acum de pe pereți și se aduna pe jos, venind parcă din toate părțile spre el.
Făcu doi pași înapoi și se lovi de poartă, care opuse rezistență în spatele lui. Dădu să iasă, dar poarta nu se clinti. O spaimă surdă îl cuprinse cu brațe reci. Fugi spre prima intrare, dar era închisă și ea, apoi alergă spre cele două uși de serviciu din lemn de stejar și încercă să le deschidă așa cum îl văzuse pe paznic de nenumărate ori, dar fără nicio șansă. Erau încuiate.
Gemu surd.
Adulmecă temător mirosul scârbos, umed și puturos care deja urca spre el de sub picioare și aproape gustă sporii de mycocetes care pluteau în aer, apoi îl izbi un alt iz, mult mai subtil. Își simți zburlite toate firele de păr. Sânge. Și moarte. Moarte veche, uscată, și moarte proaspătă, cu gust de metal ruginit. Începu să respire repede. Din ce în ce mai repede.
Șuieratul continuu cu care era obișnuit încetă deodată, iar Aldo înțepeni. Scheună încet, cuprins de groază. Aburul înfiorător ieșea acum, gros, din gura căscată a basoreliefului, și avea consistență și… carne. În fața lui, acum împietrit de spaimă, așezat pe toate cele patru labe și coadă, aburul se adună, iar Zeul Auh se întrupă, formidabil, cu plete sure și lungi pe spinarea îmblănită.
– Aldo, tună el. Nu-ți fie frică. Te-am ales.
Iar scheunatul lui Aldo se transformă într-un urlet omenesc și el se ridică, nedumerit, în două picioare. Cu mâinile își pipăi fața, apoi șopti:
– Să fiu… om?
Auh se mulțumi să dea din cap. Din spatele basoreliefului luă un pachet cu haine și i-l întinse cu un gest simplu.
– Da. Pune asta pe tine, apoi urmează-mă. Zânele au nevoie de noi. Îți explic pe drum.
