Se făcu deodată frig. Cu un fâlfâit, Moartea pogorî în încăpere. Ținea strâns în gheara descărnată un print pe hârtie lucioasă, care se îndoise puțin la un colț. În pat, un trup se zvârcoli sub cârpe. Moartea privi scurt forma chircită acolo, apoi se uită împrejur.
– Femeia asta, spuse, apoi flutură poza sub nasul bătrânului de pe scaun. O știi?
Bătrânul luă poza, se zgâi la ea și scutură din cap, cuprins de un tremur ce clătină masa cu tot cu paharul de tărie de pe ea.
– Nu…
Moartea sudui crunt, apoi luă cinzeaca omului și o goli, cu capul pleșuv dat pe spate. Gluga îi alunecă, iar bătrânul o privi cum dă peste cap paharul, cu ochii închiși, înfundați în orbite.
– O caut de douăzeci de ani. Mă las păgubașă, icni Moartea și puse paharul pe masă, apoi se destrămă într-un abur întunecat, lăsând în urma ei un iz dulceag de mucegai.
– Dă-mi să văd, se auzi un chicotit dinspre pat. Bătrânul îi întinse poza.
– Ia.
– Și făceai mișto de mine când puneam filtrul ăsta la toate pozele de pe Facebook.
___
Scrisă într-o seară de martie, 2024, refuzată de laconice.ro, publicată pe Facebook aici.